In prag de 1 Decembrie, personal nu ma mai identific cu Imnul de Stat. Imi doresc o națiune mandra si nu o victima a istoriei!

 'Credeți ca autorul Anton Pann și compozitorul Andrei Mureșanu s-ar supăra pe Vasile Alecsandri și pe George Enescu ca le înlocuiesc imnul de azi?

Am o dorința cu tot respectul fata de imnul național de azi, de autorul lui si de muzica compusa pentru el sa se schimbe într-o buna zi și el. Chiar nu mai vreau sa ma identific cu un popor care:
" Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte,
La care să se-închine și cruzii tăi dușmani........."

Scurt istoric:

"Pentru o vreme, a fost de asemenea imn național al Republicii Democratice Moldovenești (1917 - 1918) și al Republicii Moldova (1991 - 1994). Melodia imnului a fost compusă de Anton Pann, iar versurile și aranjamentul aparțin lui Andrei Mureșanu (1816 - 1863), poet de factură romantică, ziarist, traducător, un adevărat tribun al epocii marcate de Revoluția de la 1848." ( https://ro.wikipedia.org/wiki/De%C8%99teapt%C4%83-te,_rom%C3%A2ne! )

Chiar nu mai vreau sa plângem și sa ne plângem, vreau sa fim un popor mândru ca suntem romani și sa stam demni și drepți ca brazii în Europa și în lume:

Trăiască Regele
În pace și onor
De țară iubitor
Și-apărător de țară.

Fie Domn glorios
Fie peste noi,
Fie-n veci norocos
În război, război.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc părinte,
Susține cu a Ta mână
Coroana Română!

Trăiască Patria
Cât soarele ceresc,
Rai vesel pământesc
Cu mare, falnic nume.

Fie-n veci el ferit
De nevoi,
Fie-n veci locuit
De eroi, eroi.

O! Doamne Sfinte,
Ceresc Părinte,
Întinde a Ta mână
Pe Țara Română!

Acest imn este tot al României și a fost folosit pana la venirea comuniștilor și nu avem de ce sa ne cramponam în apărarea imnului actual. Imnul de azi a fost folosit mult mai putin timp decât cel din timpul monarhiei.
Ca un scurt istoric:
 În anul 1881 cu prilejul încoronării regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”. Imnul s-a cântat în mod oficial pentru prima dată în România, în anul 1884, la încoronarea regelui Carol I. Imnul a fost preluat și inclus de George Enescu la sfârșitul lucrării sale „Poema Română”. ( https://ro.wikipedia.org/wiki/Imnul_Regal )

La încheiere i-as întreba pe cei pe care v-am supărat ca am propus revenirea la imnul național de pe timpul Regatului României : 'Credeți ca autorul Anton Pann și compozitorul Andrei Mureșanu s-ar supăra pe Vasile Alecsandri și pe George Enescu ca le înlocuiesc imnul de azi?

Istoria imnurilor naționale ale României:

Marș triumfal și primirea steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor (1862-1884)  22 ani

Trăiască Regele (1884-1948)  64 ani

Zdrobite cătușe (1948-1953)  5 ani

Te slăvim, Românie! (1953-1977) 24 ani

Trei culori (1977-1989) 12 ani

Deșteaptă-te, române! (1989-prezent)   26 ani

(https://ro.wikipedia.org/wiki/De%C8%99teapt%C4%83-te,_rom%C3%A2ne! )

Sunt de acord cu gândirea lui Adrei Plesu, din articolul postat mai jos, referitor la imnul actual, dar din fericire nu e nevoie sa cautam alte imnuri pentru ca avem un imn al unei perioade glorioase, si anume IMNUL REGAL:
"

Psihologia imnului național

Andrei PLEŞU

„Deşteaptă-te române!“ şi-a avut vremea şi rostul lui. De necontestat. S-a cîntat, mobilizator, la 1848, la 1877, în timpul celor două războaie mondiale, la Braşov în 1987 şi la Revoluţie, în decembrie 1989. Nu se pune problema să uităm melodia, vorbele şi istoria lor. Cu atît mai puţin să le batjocorim. Dar avem voie să ne punem unele întrebări cu privire la calitatea de „imn naţional“ a acestui respectabil cîntec. Este el funcţional în această calitate? Poate el avea un efect benefic asupra celor care îl cîntă şi care îl ascultă? Şi în ce măsură este el, astăzi, reprezentativ pentru ţară? Răspunsul meu este negativ. Sînt de părere că textul imnului nostru este vetust (inactual), nevrotic, autodenigrator, funebru. 

Nu pledez pentru tonul triumfalist, pentru optimismul factice al versiunilor ideologice de dinainte de 1989. Dar e un fapt că, imediat după 1948, am avut o evoluţie tristă susţinută de imnuri glorioase, în vreme ce acum, cînd ne străduim să evoluăm spre o lume mai bine aşezată, am decis să fredonăm, zilnic, un marş al dezastrului. Imnul dintre 1948 şi 1953 (pe versuri de Aurel Baranga) vorbea şi el de „cătuşe“, de stăvilare „putrede“, dar măcar le invoca la timpul trecut. Prevala îndemnul (ipocrit, desigur) la „unire, pace şi muncă“. Imnul de după 1953 (scris de Eugen Frunză şi Dan Deşliu) vorbea despre o patrie „puternică, liberă, pe soartă stăpînă“ şi despre un „jug al trecutului“ care a fost „zdrobit“. Nu mai vorbesc de „Trăiască Regele“, imnul instituit în 1884, în care România e zugrăvită ca un „rai vesel pămîntesc“. 

Prin contrast, „Deşteaptă-te române!“ descrie un neam aflat în stare comatoasă („somnul cel de moarte“), asuprit constant, pînă la anihilare, de tirani barbari şi duşmani cruzi. În trei din cele patru strofe cîntate în mod oficial, cuvîntul „moarte“ e nelipsit. În celelalte strofe se enumeră, amar, „plăgi fatale“, „intrigă“, „viclene uneltiri“, „a pizmei răutate“, „un jug din seculi“ pe care îl purtăm „ca vitele“ şi alte asemenea orori, de care trebuie să scăpăm, „cu braţele armate“, „acum ori niciodată“. Mai aflăm, că nişte „cruzi“ vor să ne fure pînă şi limba. Ceva ultimativ, de o nemiloasă urgenţă, trebuie întreprins, dacă nu vrem să rămînem „sclavi“ pe pămîntul propriu. Cine nu se conformează „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă“. Ni se sugerează şi un sumar, dar drastic program de politică externă: trebuie să strigăm „în lumea largă că Dunărea-i furată“ şi „să dăm dovezi la lume“ că ne tragem din romani. Textul merge pînă acolo încît ne cere să sărim asupra duşmanilor „ca lupii-n stîne“, metaforă stranie pentru un popor de ciobani mioritici, prieteni „tradiţionali“ ai mioarelor, şi nu ai devoratorilor lor… 

Ei bine, vrem cu adevărat ca dispoziţia fiecărei zile a copiilor noştri să stea sub semnul acestei depresii naţionale? Să-i punem să cînte zilnic un imn al disperării mocnite, al unei mobilizări patetice „în ceasul al doisprezecelea“, al unui destin care seamănă cu iadul pe pămînt? Căci, deşi are aerul unui cîntec de goarnă care sună adunarea, imnul nostru pare, mai curînd, un mod de a conjura la supravieţuire un muribund. S-ar zice că e destinat să fie intonat nu la demne împrejurări festive, nu în momentele de cumpănă ale unui popor de oameni întregi, ci în sala de reanimare, pe post de maslu. 

Nu pretind că asemenea imnuri, cu un pronunţat conţinut de obidă naţională, nu există şi în alte ţări. „Marseieza“ nu e nici ea o melodie campestră. Despre „trezire“ se vorbeşte şi în imnul Italiei, dar despre o trezire deja consumată, nu despre o trezire dorită patetic pentru o populaţie cataleptică. Din imnurile pe care le-am frunzărit, unul singur, cel al Slovaciei, cere un fulger providenţial care să trezească poporul adormit. În rest, avem de-a face, preponderent, cu texte tonice, încrezătoare, care respectă sensul originar al termenului „imn“: cîntec de laudă. Imnul german clamează dorinţa de „unitate, dreptate şi libertate“ a patriei (căreia i se urează o veşnică înflorire). Imnul maghiar e un fel de rugăciune către Dumnezeu (Doamne, binecuvîntează pe maghiari cu voie bună şi belşug…“) şi admite – lucru puţin obişnuit – că greutăţile istorice la care a fost supusă naţia se datorează propriilor păcate. (În paranteză fie spus, există o amuzantă asemănare între imnul maghiar şi cel românesc: amîndouă îl evocă pe Matei Corvin ca reper naţional…) În imnul norvegian sau în cel bulgar, se vorbeşte cu mîndrie despre frumuseţile pămîntului natal. Una peste alta, imnul nostru este, prin comparaţie, dintre cele mai întunecate şi descurajante. Mizează, plîngăcios, pe victimizare, lamentaţie şi adversitate generală. Asta într-o ţară preluată de curînd în Uniunea Europeană, al cărei imn e o odă închinată bucuriei. N-ar fi de dorit să mai domolim un pic apetenţa autohtonă pentru „jale“? Nu ne-ar sta mai bine ceva calm viril, un minim surîs, o igienică încredere în înzestrările şi norocul propriu? N-ar fi preferabil să ne începem zilele într-o dispoziţie ceva mai senină? "

Aparut in Dilema veche, nr. 397, 22-28 septembrie 2011 "  

Sa fiti iubiti!